Stiu ca nimanui nu ii pasa si ne scaldam in baltoace tot mai adanci in ultima luna. Si ce daca? Eu sper.
Stiu ca ma simt ca intr-o cocina de porci atunci cand calc pe trotuarele, aleile, drumurile din minunata noastra capitala. Stiu. Dar eu tot sper.
Stiu ca nesimtirea nu se trateaza. Nu. La noi mai greu. Dar si asa… ce sa fac? Eu speeeeerrrrr.
Ma doare capul cand ma gandesc la cersetorii manjiti cu vopsea rosie pe fata ca sa para mai demni de mila. Si sper…
Sper ca intr-o zi cei care sunt platiti din portofelul meu se vor urni si vor spala negreala asta de pe sosele.
Si sunt convinsa ca… o sa tot sper.
Adriana, stii cum este cu speranta
Si eu sper… Nu avem ce altceva sa facem.
@ Anamaria Martin – Cred ca vom ajunge la concluzia… speranta moare prima
.
Ah… chiar azi in timp ce calcam in mocirla de pe trotuar ma gandeam de ce altundeva se poate si la noi nu ?
De ce la noi se misca atat de greu totul…de fapt nu se misca, trecerea timpului da doar impresia de avans lent insa in realitate doar timpul trece si noi il privim intorcand capul.
De ce trebuie sa imi fie in asa hal scarba sa ma tin de ceva intr-un mijloc de transport in comun (n-or fi ele simboluri ale igienei nici altundeva dar cand vad uneori cine se tine de ele … ) , de ce trebuie sa imi fie uneori frica sa imi pun mereu problema ca daca merg undeva anume cu aparatul foto poate raman fara el? De ce trebuie sa vad cum in inima muntilor unde omul si-a ridicat o casuta cat de mica, inalta maldare de gunoi intre brazi… ?
Cred ca se poate scrie si o carte intulata “De ce… ? ”
Speram… deci, ca intr-o zi vom schimba “de ce”-ul cu ” In sfarsit… “
imi cer scuze pentru greseala din post [ fara "sa imi fie uneori frica" ]
@ Andrei Purcarea – Ca bine zici. Eu cred ca tine de felul in care am fost crescuti. De faptul ca nu suntem invatati sa iubim tot ce ne inconjoara. Si nici nu vrem sa invatam de unii singuri. Pentru ca daca la noi e bine si cald, ce-mi pasa de altul? Astept acel “in sfarsit” al tau.
Taaare mult il astept si eu iar daca nu apuc eu sa il oftez puternic, atunci sper ca macar ai mei copii sa il rosteasca raspicat…
Seara placuta !
Te inteleg perfect, eu patesc aceleasi lucruri si sunt de o mie de ori mai manioasa ca prin asta trebuie sa treaca si fetita mea. Insa sti cum spune proverbul chinezesc, putem lua si lucruri bune de la ei
, “Fa curatenie in fata casei tale si lumea va fi un loc mai bun!” Eu am inceput prin a da zapada in fata casei mele si fata mea invata asta. Si ma aplec si strang gunoaiele care ma deranjeaza pe strada. O fac pentru sanatatea mea psihica, nu am nevoie de ajutorul nimanui si pentru viitorul fetei, pentru lumea ei.
Eu sunt o persoană irecuperabilă când e vorba de “speranţă”… dar ar trebui să facem şi noi ceva… să avem curaj să-i luăm la întrebări faţă în faţă pe cei care nu-şi fac treaba şi sunt plătiţi din banii noştrii…
nu suntem organizaţi… nu suntem uniţi… spiritu civic… voluntariatul.. organizaţii care ar trebui să ne apere drepturile nu există… nepăsarea ne-a prins ca într-o pânză de paianjen… suntem inexistenţi pentru autorităţi şi de asta ne-a rămas speranţa… problemele nooastre sunt “mici detalii” în comparaţie cu ce cred mai marii noştrii ca am avea nevoie…vor să ne ajute să o ducem până la 70 de ani, să putem plăti taxe… restul sunt detalii
@ Mihaela Popa – Te felicit pentru ceea ce faci!
.
@ denisia – Cu spiritul civic, da, avem o problema… Sper sa prindem 70 de ani si sa fim sanatosi psihic dupa toate astea